ROLUL ANTIBIOTICELOR

Observându-se excesul în administrare, antibioticele au început să fie eliberate doar pe bază de reţetă şi în România. Cât de periculoase sunt luate fără sfatul medicului? În ce cazuri sunt utile? Cum se fabrică? Răspunsurile sunt la un clic distanţă...

Antibioticul este un compus chimic creat pentru a distruge bacterii. Poate fi produs în mod natural ori pe cale sintetică. Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode. Există antibiotice care doar blochează metabolismul bacteriilor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă şi antibiotice care au scopul de a ucide bacteriile. De asemenea, antibioticul poate fi folosit şi preventiv, ca de exemplu pentru a preîntâmpina apariţia infecţiilor, înaintea unor operaţii.

Bacteriile sunt organisme unicelulare în căutarea unor surse de hrană; atunci când reuşesc să treacă de filtrele sistemului imunitar, o dată intrate în organism încep să se multiplice, provocându-ne, cel mai adesea diferite afecţiuni.

Cum a apărut antibioticul?

Bacteriologul scoţian Alexander Fleming a fost cel care a descoperit în 1928, din întâmplare, proprietăţile ciudate de distrugător de bacterii ale „sucului” secretat de o ciupercă din clasa Penicillium. La întoarcerea dintr-un concediu de două săptămâni a găsit cultura de stafilococi afectată de Penicillium, care, din fericire, a ajuns acolo dintr-un laborator aflat cu un etaj mai jos. Fleming a observat ca bacteria pe care o studia se afla pe întreg mediul de cultură, dar nu în zona cu mucegai. Aşadar, "intrusul" era vinovat de inhibarea creşterii bacteriilor.
Din ce şi cum se fac antibioticele?

Majoritatea covârşitoare a antibioticelor sunt produse în mod natural de către anumite bacterii ori organisme din clasa fungus. Aproximativ 90% dintre antibiotice sunt produsul unor bacterii. Există totuşi şi produse integral fabricate în laborator, care sunt destinate să inhibe anumite procese identificate ca fiind specifice bacteriilor.

Deşi producerea de antibiotic este, după cum am văzut, un proces natural, nu există suficient antibiotic produs în acest mod, fiind aşadar necesară o augmentare a procesului de producţie de către cercetători. În acest scop, al producţiei de masă al antibioticului, a fost inventat un proces de fermentaţie. Acest proces implică izolarea microorganismului dorit, hrănirea culturii de bacterii, izolarea şi rafinarea antibioticului produs de acestea.

VACCINUL

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.

Vaccinoprofilaxia se poate realiza:

în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară
în situaţia declanşării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
opţional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.

SOMNUL SI VISELE

LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.

Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.

De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn.

GANDIREA CREATIVA

Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.

Creativitatea este un concept multidimensional şi se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea şi cuantificarea naturii creativităţii constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, ştiinţe cognitive, arte, inteligenţă artificială, filozofie, economie, management etc. şi deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativităţii rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativităţii şi în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulţi oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Aşa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din ştiinţe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri şi în toate domeniile vieţii cotidiene.

Creativitate şi inteligenţă
Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă calitate şi adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele într-un mod complet diferit şi de a gândi în mod intuitiv şi pătrunzător.

● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri şi soluţii posibile,de a evalua punctele lor tari şi slabe şi de a sugera căi de îmbunătăţire a acestora.

● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competenţele intelectuale în contexte cotidiene şi de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alţii. Este abilitatea de a traduce abstracţiile şi teoriile în aplicaţii realiste.

Inteligenţa superioară este comună multor persoane creative. Totuşi, multe studii ale relaţiei creativităţii cu inteligenţa au arătat că inteligenţa generală extremă nu stimulează, în mod necesar, creativitatea. "Ipoteza de prag" propusă de Ellis Paul Torrance[6] susţine că un grad ridicat de inteligenţă pare să fie o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru o creativitate superioară.

Un coeficient de inteligenţă sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:

● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligenţă;

● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligenţă

ELECTROCARDIOGRAMA

Electrocardiograma (EKG,ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii.Inima este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si sa pompeze sangele catre plamani si restul corpului.


Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile electrice intr-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica, ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic.

O electrocardiograma poate sa arate:

-dovezi ale maririi de volum a inimii
-semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii
-semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte)
-probleme ale ritmului cardiac (aritmii)
-modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic
-semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite).
O electrocardiograma nu prevede aparitia unui infarct miocardic.

SANGELE

Sangele venos
Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.


Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală interstiţială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. În practică, termenul e hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%). Determinarea se face cu sânge recoltat dimineaţa, pe nemâncate, acesta fiind centrifugat la 3000 turaţii pe minut. Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în porţiunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se direct. Creşterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numeşte hemoconcentraţie, iar scpderea - hemodiluţie. În poliglobuluii hematocritul poate ajunge şi la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.

La om volumul sanguin constituie circa 8% din greutatea corpului. La o greutate medie de 70 kg, cantitatea de sânge este de 5 l. La mamifere cantitatea de sînge este proporţional mai mare decât la celelalte vertebrate.

SISTEMUL LIMFATIC

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.

Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune în care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. În ficat, ea este bogata în proteine.

Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.